Notă: informaţiile prezentate mai jos sunt bazate în totalitate pe articolul: Porges, S. W. (2022). Polyvagal theory: a science of safety. Frontiers in Integrative Neuroscience, 16, Article 871227
Majoritatea dintre noi au crescut (ştiinţific vorbind) cu o imagine asupra evoluţiei bazată pe ideea că sub influenţa diferiților factori exteriori organismele suferă mutaţii aleatoare, iar dintre acestea selecţia naturală le păstează pe cele mai adaptate. Iniţial prin “cel mai adaptat” s-a înţeles organismul cel mai puternic, cel mai competitiv; ulterior lucrurile s-au mai nuanţat prin acceptarea faptului că un mod adaptiv de supravieţuire poate fi şi acela al asocierii. Astfel a fost explicată supravieţuirea, ca specie, a unor animale de talie mică dar care şi-au găsit puterea prin asocierea în grupuri, respectiv în formarea unor structuri sociale (de tip turmă, haită sau, în cazul omului, societate) în care “unirea face puterea”.
Teoria acceptată pentru multă vreme a fost că această asociere necesară supravieţuirii s-a datorat structurilor corticale evoluate, cu alte cuvinte că mai întȃi s-a dezvoltat creierul iar acesta a fost “artizanul” socializării. Ce pare acum cel puţin ciudat este faptul că noi (şi ştiinţa) am crezut atȃt de multă vreme că socialitatea, o trăsătură de supravieţuire atȃt de importantă, ar putea fi strict apanajul cortex-ului, asta în condiţiile în care este bine cunoscut că natura (în sensul de proces de selecţie) este extrem de redundantă atunci cȃnd vine vorba de elemente esenţiale supravieţuirii (ca să dau un exemplu simplu, pentru un alt mecanism esenţial, foamea, respectiv saţietatea, s-au identificat între trei şi şapte bucle de reglare diferite, pentru a permite funcţionarea în cazul în care una dintre ele ar fi afectată).
Teoria Polivagală vine să corecteze această idee, relativ simplistă, a modului în care apare şi funcţionează socializarea, arătȃnd că dincolo de socializarea corticală, care la om este sub control mai mult sau mai puţin conştient, există o codificare biologică, respectiv că socialitatea este în primul rȃnd apanajul sistemului nervos autonom.
Cercetările dr. Porges referitoare la socialitate au două surse – una ontogenetică şi una filogenetică, cu alte cuvinte dovezile în sprijinul unei socialităţi codificate biologic pot fi găsite şi prin în analiza evoluţiei speciilor, dar şi prin examinarea evoluţiei embriologice a mamiferelor, respectiv a omului.
Să privim mai întȃi la evoluţie. Avem pe de-o parte reptilele şi pe de altă parte mamiferele – ambele au provenit dintr-un strămoş comun, dar au “ales” pentru supravieţuire “arme” diferite. Reptilele sunt exemplul tipic de supraviețuire a organismului cel mai puternic, cel mai agresiv. Din punct de vedere biologic, ele au în dotare corpuri puternice, dinţi ascuțiți, o “armură” de solzi care le protejează atȃt de mediu cȃt şi de atacul altor animale. Circuitele lor neurale de supravieţuire se bazează pe mecanismul “luptă sau fugă”, care sunt gestionate prin ramura simpatică a sistemului nervos autonom. O astfel de organizare este una care favorizează individualitatea, şi, dacă privim reptilele, observăm că nu prea sunt interesate de altceva decȃt de supravieţuirea proprie, în timp ce puii lor sunt de obicei părăsiți (uneori chiar în etapa de ou) şi lăsaţi să se descurce singuri. Rata de supravieţuire este destul de redusă la puii de reptile; acestea compensează prin depunerea unui număr mare de ouă şi cu o frecvenţă destul de ridicată.
Pe de altă parte mamiferele nasc pui vii – chiar şi cele mai prolifice nu ajung la mai mult de cȃteva perechi de pui pe an. In plus, nu doar că puii sunt destul de neajutoraţi, dar şi adulţii speciilor (cu cȃteva excepţii) sunt organisme de talie mică, destul de slab dotate cu arme de luptă de tipul colților sau ghearelor. Evident că există o varietate mare de adaptări, de la viteza gazelelor pȃnă la modul de a se mişca rapid şi silenţios al felinelor, dar dacă e să comparăm mamiferele în general cu reptilele, acestea sunt mult mai slab dotate pentru supravieţuire individuală (mai ales ca pui). De fapt adaptarea majoră a mamiferelor constă în “descoperirea” socialităţii, prin aceasta înţelegȃnd o mulţime de elemente legate de funcţionarea în grup, de la îngrijirea puilor de către mame, trecȃnd prin asocierea în familii şi culminȃnd cu asocieri de mai multe animale, de tipul turmelor sau haitelor, în care există o ordine socială şi un sistem de roluri care “prevestesc” dezvoltarea societăţii umane complexe pe care o cunoaştem azi. Ar mai fi de adăugat aici şi o altă dovadă de socialitate: în cazul mamiferelor prădătoare, luptele pentru teritoriu au loc pȃnă cȃnd cel mai slab este alungat, dar nu merg pȃnă la uciderea adversarului – semn că biologia a pus, undeva, pe traseul evolutiv, o frȃnă agresivităţii extreme (specifică supravieţuirii “celui mai puternic”).
Dar cum este reglată socialitatea la nivel neural? Dr. Porges arată că aici intervine o altă parte a sistemului nervos autonom, şi anume sistemul nervului vag. Acesta este cel mai mare nerv din corpul mamiferelor, iar traseul său uneşte viscerele (sistemul digestiv, respirator, cardiac) cu muşchii feţei. Cu alte cuvinte stările sistemului vagal ventral se reflectă în mimica mamiferelor. Pentru ca un pui să sugă, el are nevoie să se simtă în siguranţă, altfel nu s-ar apropia de un exemplar matur al speciei, dacă ar fi mȃnat doar de sistemul nervos simpatic (care i-ar spune să fugă de un animal mai mare). Aşa că însuşi actul alăptării (esenţial pentru supravieţuirea puiului la începutul vieţii) este condiţionat de transmiterea de către mamă a unor semnale de siguranţă, care să invite puiul să se apropie, şi de capacitatea puiului de a recepţiona aceste semnale şi a acţiona pe baza lor. Aceste semnale sunt de tipul unor indici de siguranţă, care apar prin acţiunea sistemului vagal ventral care acţionează şi mușchii feţei dar şi ritmul de funcţionare al organelor (de exemplu ritmul respiraţiei). Se formează astfel un set de semnale subtile, cu o mare varietate, care indică acelaşi lucru: siguranţa. Dincolo de relaţia mamă-pui, aceste semnale sunt interpretate şi de comunitatea de mamifere, ceea ce le permite asocierea. Şi tocmai pentru că se simt în siguranţă alături de membrii “tribului” lor, mamiferele pot funcţiona asociativ, asigurȃnd astfel supravieţuirea nu a individului cel mai puternic, ci a colectivitătii cel mai bine organizate. Semnalele acestea se bazează pe informaţia senzorială provenind de la nervii faciali şi de la trigemen şi sunt transmise mai departe sistemului ventral-vagal. O altă sursă de indicii de siguranţă vine din adaptarea urechii mamiferelor, care le permite, datorită mobilității oaselor din zona urechii medii, să audă pe o gamă mai largă de frecvente – frecvențele mai înalte sunt asociate cu siguranţa, în timp ce frecvențele joase – percepute şi de reptile – sunt asociate cu pericolul.
Cu alte cuvinte, socialitatea este indivizibil legată de siguranţă, iar indiciile de siguranţă sunt apanajul sistemului nervos autonom (cel ventral vagal) şi nu structurilor corticale avansate, aşa cum se credea pȃnă acum. Da, cortexul poate duce mai departe aceste elemente, iar ritualurile, normele şi obiceiurile ce ţin de interacţiune în societatea umană sunt elaborate în structuri complexe (şi articulate verbal) de către creier – dar asta este doar un extra mecanism de socializare, şi mai evoluat, care se adaugă la cel de bază, gestionat de sistemul nervos autonom al mamiferelor. Meritul Teoriei Polivagale este de a fi evidenţiat acest mod primar de siguranţă (legat de sistemul nervos autonom), care este esenţial pentru funcţionalitatea mamiferelor ca specie. O dovadă în sprijinul acestei teorii este faptul că, atunci cȃnd acest sistem, mai evoluat, care a venit peste cel primar, simpatic, de luptă sau fugă (prezent şi la reptile), este afectat (prin accidente) organismele trec pe sistemul primar, care este unul de tip supravieţuire prin agresivitate.
O a doua serie de dovezi vine din ontogeneză. Evoluţia embrionului implică dezvoltarea, pe rȃnd, a elementelor care descriu organismul complet – iar ordinea este aceeaşi cu cea filogenetică, cu alte cuvinte stadiile prin care trece embrionul sunt un fel de “evoluţia speciilor în sistem accelerat”. Asta înseamnă că structurile parasimpatice apar înaintea a ceea ce dr. Porges numeşte “neurogeneză”, respectiv formarea acelui complex care coordonează informaţiile care transmit indiciile de siguranţă, care apar printre ultimele. Asta poate conduce la posibilitatea ca unii din bebeluşii prematuri să nu aibă complet dezvoltat sistemul ventral vagal, să nu poată interpreta semnalele de siguranţă, iar acest lucru se poate vedea prin faptul că aceştia sunt mai agitaţi şi suferă de aritmii respiratorii.
În final, ce concluzie practică se poate trage din toate aceste date? Dacă acceptăm dovezile că socialitatea este o trăsătură codificată biologic, atunci acceptăm şi faptul că starea de bine generală derivă fundamental din sentimentul de siguranţă. La rȃndul său, acest sentiment de siguranţă este legat de socialitate, în sensul că parţial depinde de starea biologică de autoreglare a organismului şi parţial de semnalele primite de la cei din jur, semnale care pot spune fie “totul e bine”, fie, prin absenţa lor, indică pericolul.
Dar ceea ce este poate cel mai important pentru un terapeut este concluzia legată de co-reglare, respectiv faptul că în prezenţa unei persoane care transmite acele indicii subtile de siguranţă (în acest caz terapeutul) este posibil ca un client(ă) aflat(ă) în dezechilibru din punct de vedere al sistemului nervos autonom (respectiv fie să aibă starea de luptă/fugă activată, fie să fie şi mai jos pe scara autoreglării, în zona de înghețare specifică traumei) să poată să înceapă să se auto-regleze. Această autoreglare prin “acordare” cu semnalele trimise din afară acţionează la un nivel mult mai profund decȃt cele pe care se lucrează de obicei în terapie (cel cognitiv şi emoţional) şi – fiind dirijat în mare măsură de sistemul nervos autonom – poate fi accesat mai rapid. Cu alte cuvinte mediul sigur creat de relaţia terapeutică devine o condiţie de bază, dar este creat în mai mare măsură prin influenţa stării terapeutului decȃt prin elementele de cadru (aşa cum se credea în terapia clasică). Cu alte cuvinte empatia terapeutului are o rădăcină şi mai profundă, ancorȃndu-se adȃnc în ceea ce se numeşte “siguranţă” ca un cadru general de funcţionare umană.
